Întrebarea asta mi-a fost pusă de o prietenă care lucrează în contabilitate și care, după douăzeci de ani de tabele și termene, s-a trezit într-o sâmbătă seara într-o sală de bachata fără să știe exact ce caută acolo. Nu voia să slăbească, nu voia să impresioneze pe nimeni, nu avea nuntă la orizont. Voia, spunea ea, „să vadă dacă mai am ceva de spus”.
Mi s-a părut o formulare surprinzător de precisă pentru cineva care nu dansase niciodată. Fiindcă exact despre asta e vorba când ne întrebăm dacă ne putem exprima personalitatea prin dans. Nu despre tehnică, nu despre talent, ci despre dacă mai avem ceva de spus și dacă putem spune fără cuvinte.
Răspunsul, ca să nu te țin în suspans, e da. Dar e un da cu straturi, cu nuanțe și cu câteva condiții pe care merită să le știi înainte să te apuci.
Răspunsul scurt, înainte de cel lung
Da, îți poți exprima personalitatea prin dans, și probabil o faci deja fără să-ți dai seama. Felul în care te miști pe muzică într-o bucătărie, când crezi că nu te vede nimeni, spune despre tine lucruri pe care nu le-ai formula niciodată în scris. Dansul nu inventează o personalitate nouă, ci o scoate la suprafață pe cea existentă.
Partea complicată e că accesul la propria expresivitate nu vine automat. Primele luni de dans sunt, pentru majoritatea oamenilor, o perioadă de imitație. Copiezi profesorul, numeri în gând, te uiți la picioarele tale ca și cum ar aparține altcuiva.
Abia după ce mișcarea devine familiară începe partea interesantă. Atunci corpul nu mai e ocupat să-și amintească pașii și se eliberează spațiu pentru altceva. Acel altceva ești tu.
Ce înțelegem prin personalitate atunci când vorbim despre mișcare
Când zicem personalitate în viața de zi cu zi, ne referim de obicei la o combinație de temperament, obiceiuri, valori și felul în care reacționăm sub presiune. În mișcare, aceleași lucruri se traduc în alte unități de măsură. Amplitudine, ritm, greutate, direcție, pauză.
Un om precaut se mișcă altfel decât unul impulsiv, chiar dacă amândoi execută corect același pas. Diferența nu stă în coregrafie, ci în cantitatea de risc pe care fiecare o acceptă într-un transfer de greutate. E o chestie subtilă și foarte greu de falsificat.
Corpul spune ce gura ocolește
Am observat de multe ori că oamenii care vorbesc puțin dansează mai amplu decât te-ai aștepta. Ca și cum energia care nu iese pe gură își caută altă ieșire. Invers, persoanele foarte verbale au uneori o mișcare mai economică, mai controlată, aproape ca și cum ar traduce în gesturi propoziții deja rostite.
Nu e o regulă, evident. Dar apare destul de des încât să merite atenție. Profesorii cu experiență o simt din prima lecție și, dacă sunt buni, nu comentează nimic.
Apare și situația inversă, în care cineva încearcă să danseze altfel decât e. Se vede imediat. Mișcarea devine crispată, ochii caută aprobare, iar corpul transmite un mesaj contradictoriu care nu convinge pe nimeni, nici măcar pe cel care dansează.
Temperamentul se vede în primele opt măsuri
Un instructor cu vechime îmi spunea că își dă seama de firea unui cursant nou în mai puțin de un minut. Nu din felul în care execută, ci din felul în care greșește. Unii se opresc și se scuză, alții continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, alții râd tare și transformă greșeala în glumă.
Reacția la eroare e una dintre cele mai oneste ferestre spre personalitate. În sala de dans apare des, fiindcă greșești tot timpul la început. Practic, primești un test de caracter la fiecare zece secunde.
Partea frumoasă e că această reacție se poate antrena. Nu în sensul că devii altcineva, ci în sensul că înveți să nu te mai pedepsești singur pentru fiecare pas ratat. Mulți oameni spun că schimbarea asta li s-a extins apoi și în afara sălii, la birou sau în relații.
O scurtă plimbare prin istorie, fiindcă ajută
Ideea că dansul ar putea exprima individul e mai nouă decât pare. Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, dansul a fost o treabă colectivă, cu reguli fixe și cu un scop care nu avea legătură cu sinele. Se dansa pentru ploaie, pentru recoltă, pentru zei, pentru nuntă, pentru a marca trecerea unui om dintr-o categorie socială în alta.
De la ritualul colectiv la pasul individual
În horele și sârbele noastre, de exemplu, nu contează cine ești. Contează că prinzi mâna vecinului și că respecți structura. Chiar și acolo, dacă te uiți atent la un joc din Maramureș sau la un brâu bănățean, vezi că unii bătrâni au un fel al lor de a apăsa pasul, o semnătură pe care ceilalți o recunosc.
Deci individul se strecura oricum, chiar și în cele mai rigide forme colective. Doar că nu era subiectul principal. Comunitatea era.
Schimbarea majoră a venit odată cu dansurile de pereche din saloanele secolului al nouăsprezecelea. Valsul a fost, la vremea lui, aproape scandalos, fiindcă doi oameni se țineau în brațe și se învârteau într-o lume proprie, indiferenți la restul sălii. Pentru prima dată, dansul devenea o conversație privată desfășurată în public.
Secolul care a scos dansul din sală și l-a pus în stradă
Secolul douăzeci a accelerat totul. Isadora Duncan a aruncat pantofii de balet și a început să se miște după respirație, nu după poziții codificate. Martha Graham a construit o tehnică întreagă pornind de la contracția abdominală, adică de la locul unde simțim frica și emoția.
Apoi au venit dansurile afro-americane, lindy hop, charleston, iar mai târziu breaking și house, care au făcut din improvizație un criteriu de valoare. În breaking, momentul cel mai apreciat nu e cel în care execuți perfect o figură cunoscută, ci cel în care inventezi ceva ce nimeni nu mai văzuse. Practic, personalitatea a devenit moneda de schimb.
Merită observat că această schimbare a coincis cu urbanizarea și cu ideea modernă de individ. Cu cât societatea a devenit mai preocupată de sine, cu atât dansul a devenit mai personal. Nu e o coincidență, e o oglindă.
Stilurile de dans și felul în care ne aleg ele pe noi
Oamenii cred de obicei că aleg un stil de dans. În practică, lucrurile se întâmplă cam invers. Ajungi într-o sală, încerci, iar corpul îți spune destul de repede dacă a găsit un loc în care se simte bine.
Tangoul și oamenii care au nevoie de un cadru
Tangoul argentinian atrage frecvent persoane cu o viață interioară bogată și cu o oarecare rezervă socială. Are sens. Tangoul îți oferă o structură foarte clară, un îmbrățișat convenit, o distanță negociată, iar în interiorul acestei structuri poți fi cât de intens vrei.
E ca și cum ai primi permisiunea de a fi profund fără să fii nevoit să explici nimic. Am cunoscut ingineri tăcuți care în tango deveneau alți oameni, cu o expresivitate pe care colegii lor n-ar fi bănuit-o. Nici nu e nevoie ca cineva să afle.
Tangoul cere și o calitate rară, capacitatea de a asculta. Un dansator bun de tango nu execută, ci propune și așteaptă răspuns. Cine e obișnuit să domine conversațiile are, de obicei, o perioadă grea la început.
Hip hopul și plăcerea de a nu cere voie
La polul opus stă hip hopul, unde atitudinea contează cel puțin la fel de mult ca execuția. Aici nu ceri voie, afirmi. Corpul se poziționează, greutatea coboară, privirea nu se scuză.
Oamenii care se simt bine în hip hop sunt adesea cei care au ceva de demonstrat, nu neapărat celorlalți, ci lor înșiși. Stilul le oferă un limbaj pentru fermitate. Iar fermitatea, odată exersată fizic, are obiceiul enervant de a se muta și în viața reală.
Am văzut adolescenți timizi care după un an de hip hop mergeau altfel pe stradă. Nu au devenit obraznici, au devenit prezenți. Diferența e importantă.
Salsa, bachata și confortul cu puțin haos
Dansurile latino atrag oameni care au nevoie de contact social și de o doză de improvizație. În salsa se schimbă parteneri, se râde, se greșește, se reia. Cine are nevoie de control absolut suferă la început, fiindcă nu poți prezice ce va face celălalt.
Bachata, mai ales varianta sensual, cere altceva. Cere disponibilitatea de a fi vulnerabil în mișcare, ceea ce pentru mulți e mai greu decât orice figură tehnică. Nu întâmplător e stilul la care oamenii abandonează cel mai des în primele săptămâni, apoi revin după câteva luni, când s-au împăcat cu ideea.
Ce e frumos la aceste dansuri e că poți fi absolut oricine. Sunt dansatori de salsa introvertiți, cu o mișcare mică și precisă, care sunt extrem de căutați ca parteneri tocmai pentru claritatea lor. Nu trebuie să fii exuberant ca să fii bun.
Dansul contemporan, pentru cei care nu au un răspuns simplu
Contemporanul e stilul în care oamenii ajung de obicei când au ceva complicat de exprimat. Nu are pași ficși, nu are un vocabular închis, iar întrebarea principală nu e cum arată mișcarea, ci de unde pornește ea. Din umăr, din stern, dintr-o amintire.
Sună pretențios, știu. Și da, există și în zona asta mult snobism și multe spectacole pe care nu le înțelege nimeni. Dar ca practică personală, contemporanul e probabil cel mai direct instrument de autoexplorare din toată paleta.
Cursanții adulți care vin la contemporan după ani de sedentarism descoperă adesea zone de tensiune despre care nu știau nimic. Umeri ridicați permanent, un maxilar încleștat, o respirație scurtă. Corpul ține minte, iar mișcarea liberă îl face să vorbească.
Valsul, dansul sportiv și oamenii care iubesc precizia
Ar fi nedrept să lăsăm impresia că doar improvizația exprimă personalitate. Dansul sportiv, cu regulile lui stricte și cu tehnica lui necruțătoare, atrage un anumit tip de om, cel care găsește libertate în rigoare. Sunt oameni pentru care perfecțiunea unei linii spune mai mult decât orice improvizație.
Iar în interiorul acestei rigori, diferențele individuale rămân vizibile. Doi campioni execută aceeași figură și totuși nu seamănă. Unul are o eleganță rece, celălalt o căldură care se simte din ultimul rând.
Deci nu stilul decide dacă te poți exprima. Tu decizi cât de mult din tine aduci în el.
Ce se întâmplă când stilul nu se potrivește cu firea ta
O situație destul de comună, pe care puțină lume o discută deschis. Te înscrii la un curs fiindcă ți-a plăcut un videoclip sau fiindcă merge o prietenă, iar după trei luni ai senzația că te chinui. Nu ești lipsit de talent, doar că vorbești o limbă care nu e a ta.
Semnele sunt destul de clare. Te simți epuizat după ore, nu revigorat. Te compari obsesiv cu ceilalți. Ai impresia că joci un rol.
Soluția nu e neapărat să renunți la dans, ci să schimbi dialectul. Am văzut oameni care s-au chinuit un an la salsa și care au înflorit în două luni de west coast swing. Nu erau alți oameni, doar au găsit forma potrivită.
Timiditatea nu e o contraindicație
Cea mai frecventă obiecție pe care o aud sună cam așa, eu sunt prea timid ca să dansez. E o confuzie între expresivitate și extroversiune, două lucruri complet diferite. Poți fi rezervat social și extrem de expresiv în mișcare.
De fapt, mulți dansatori remarcabili sunt oameni discreți în viața de zi cu zi. Dansul le oferă exact ceea ce conversația nu le oferă, un canal fără cuvinte, fără riscul de a spune o prostie, fără presiunea de a fi amuzant. Pentru un introvertit, o sală de dans poate fi mai odihnitoare decât o cină cu opt persoane.
Ce ajută concret e alegerea contextului. Un curs de grup mare, cu lumini puternice și oglinzi peste tot, e o experiență diferită de o oră individuală sau de un grup mic. Nu e nicio rușine să începi într-un cadru protejat și să ieși în lume mai târziu.
Ce spun cercetătorii despre mișcare și trăsături de personalitate
Zona asta e mai puțin solidă științific decât ne-ar plăcea, dar câteva lucruri par să se repete în studii. Cercetări din psihologia socială au arătat că observatorii pot ghici, peste nivelul șansei, anumite trăsături ale unei persoane doar urmărindu-i mișcarea, chiar și când corpul e redus la puncte luminoase pe ecran. Extroversiunea și nevroticismul par cele mai vizibile.
Alte studii au legat amplitudinea și fluiditatea mișcării de starea afectivă, ceea ce e mai puțin surprinzător. Când suntem anxioși ne micșorăm, când suntem relaxați ocupăm spațiu. Copiii fac asta transparent, adulții mai subtil, dar mecanismul rămâne.
Ce merită spus cinstit e că majoritatea acestor cercetări au eșantioane mici și rezultate modeste. Nu putem afirma că dansul îți dezvăluie personalitatea ca un test psihologic. Putem spune însă că mișcarea conține informație despre om, iar asta oricine simte intuitiv.
Detaliile mici în care se ascunde firea omului
Dacă vrei să vezi personalitatea cuiva pe ringul de dans, nu te uita la figurile spectaculoase. Uită-te la ce face între ele. Cum așteaptă începutul muzicii, cum își recuperează echilibrul, ce face cu mâna liberă.
Pauzele sunt teritoriul cel mai onest. Un om care nu suportă liniștea o umple cu mișcări mici, nervoase. Altul se oprește complet și lasă tăcerea să lucreze, ceea ce necesită o încredere pe care nu o ai din prima lună.
Apoi mai e chestiunea privirii. Unde te uiți când dansezi spune enorm. În jos înseamnă de obicei nesiguranță sau concentrare pe tehnică, în oglindă înseamnă preocupare pentru imagine, spre partener înseamnă disponibilitate, undeva departe înseamnă că ai plecat într-o poveste proprie.
Un exercițiu pe care îl poți face acasă, fără public
Alege trei piese foarte diferite ca ritm și ca stare. Stinge lumina mare, lasă doar o veioză, și pune-le pe rând. Nu încerca să dansezi bine, încearcă doar să nu te oprești.
După fiecare piesă notează pe un carnețel ce ai simțit în corp, nu ce ai gândit. Unde ai fost tensionat, unde ți-a plăcut, ce mișcare ai repetat fără să vrei. Repetarea involuntară e informația cea mai valoroasă, fiindcă acolo se ascunde vocabularul tău natural.
Fă asta o dată pe săptămână, timp de o lună. La final vei avea un mic dicționar personal de mișcare. Am recomandat exercițiul ăsta și unor oameni care nu voiau să se apuce de dans deloc, doar să se cunoască un pic mai bine, și a funcționat surprinzător de des.
Rolul unei școli de dans în procesul ăsta
Aici apare o întrebare legitimă. Dacă expresivitatea e ceva personal, la ce mai am nevoie de profesor? Răspunsul e că profesorul nu îți dă personalitate, îți dă vocabular.
E aceeași diferență ca între a avea idei și a ști o limbă. Poți avea multe de spus și totuși să te bâlbâi dacă nu ai cuvintele. Un curs bun îți oferă cuvintele, adică echilibru, coordonare, simțul ritmului, conștiința corpului în spațiu, iar ce faci cu ele rămâne treaba ta.
Contează însă mult unde ajungi. O școală care corectează obsesiv fiecare deget și care pedepsește orice abatere de la model produce dansatori curați și lipsiți de voce. O școală care încurajează improvizația de la început, chiar înainte ca oamenii să aibă bazele, produce entuziasm și frustrare. Echilibrul dintre cele două e semnul unei școli mature, iar în peisajul local se găsesc opțiuni serioase, de la centre mari până la studiouri mai mici precum www.dancevision.ro, unde accentul cade și pe tehnică, și pe felul în care fiecare cursant își găsește propriul fel de a se mișca.
Un semn bun la care să fii atent, felul în care profesorul vorbește despre greșeli. Dacă le tratează ca pe informație, ești pe mâini bune. Dacă le tratează ca pe eșecuri personale, caută în altă parte.
Dansul ca oglindă care se schimbă odată cu tine
Un aspect despre care se vorbește prea puțin, expresia ta prin dans nu e fixă. Se modifică odată cu vârsta, cu experiențele, cu ce ți se întâmplă în viață. Cineva care revine la dans după o despărțire se mișcă altfel decât se mișca înainte, chiar dacă tehnica e aceeași.
La douăzeci de ani dansezi de obicei ca să fii văzut. La patruzeci, mulți dansează ca să se simtă vii. La șaizeci, apare adesea o economie a mișcării care nu e slăbiciune, ci selecție, faci doar ce contează și renunți la rest.
Am văzut o doamnă de șaptezeci și doi de ani la un bal de vals care nu executa nimic complicat. Se mișca puțin, dar fiecare pas al ei avea greutate. Toată sala se uita la ea, deși în teorie făcea cel mai puțin dintre toți.
Capcanele care te pot împiedica să ajungi la propria voce
Prima și cea mai răspândită e comparația permanentă. Într-o sală cu oglinzi și cu douăzeci de oameni, tentația de a te măsura cu ceilalți e uriașă. Problema e că măsurându-te încetezi să te asculți, iar expresia personală se naște exclusiv din ascultare.
A doua capcană e graba spre figuri complicate. Mulți cursanți vor să învețe rapid mișcări impresionante și sar peste fundamentele plictisitoare. Rezultatul e o mișcare care arată bine în fotografii și prost în realitate, fiindcă îi lipsește baza.
A treia, mai insidioasă, e imitația totală a profesorului. E firesc să copiezi la început, dar dacă după doi ani te miști identic cu instructorul tău, ceva s-a blocat pe drum. Un profesor bun observă asta și te împinge, uneori chiar te enervează intenționat, ca să scoată din tine altceva.
Și mai e o capcană despre care aproape nimeni nu vorbește, teama de a fi ridicol. Ea oprește mai mulți oameni decât lipsa de talent, de timp și de bani la un loc. Singurul antidot pe care îl cunosc e expunerea repetată la ridicol, în doze mici, până când nu mai doare.
Cum arată momentul în care începi să dansezi ca tine
Nu e o revelație spectaculoasă și nu vine cu muzică de film. De obicei se întâmplă într-o seară obișnuită, la un curs banal, când îți dai seama la jumătatea unei piese că nu te-ai gândit la nimic în ultimele două minute. Nu ai numărat, nu te-ai comparat, nu te-ai întrebat cum arăți.
Prietena mea contabilă a ajuns acolo cam după opt luni. Mi-a scris un mesaj scurt, ceva de genul, cred că azi am dansat eu, nu ce mi s-a arătat. Nu a explicat mai mult și nici nu era nevoie.
Dacă te întrebi dacă îți poți exprima personalitatea prin dans, răspunsul practic e că nu ai cum să nu o faci. Corpul tău te trădează oricum, în fiecare pas, în fiecare pauză, în felul în care întorci capul. Singura alegere reală pe care o ai e dacă vrei să înveți limba în care oricum vorbești deja.
